Vibrație de moment...

Trăiesc momentul, respir aerul de astăzi, dar ma întorc mereu la sentimente din trecut. Pagini ce au fost deja scrise, pagini ce s-au crezut uitate, ruine ale nostalgiei timpului, ne inundă prezentul…
 
Și totuși au supraviețuit!
 
Cum?
 
Cum au reușit asta?
 
Oare ce ne face să ne întoarcem mereu? Singurătatea, deziluzia zilei de mâine, nesiguranța, incertitudinea… toate sunt doar cuvinte!!!
 
Ne naștem sa ne atingem scopurile, căci orice om este cârmuit spre un ideal ( consider )… oftăm des, suntem depășiți de situație, facem doi pași înapoi, ne cade cerul în cap, si totuși găsim o portiță de scăpare, ceva ce ne readuce la viață, ceva de care se leagă toată ființa noastră in acel moment, amintirea unui lucru mărunt poate, orice, o lacrimă, un zâmbet, o persoană, o petală, o urmă lasată pe un așternut de zăpadă, ceva ce ne readuce în memorie un început, un nou drum, ne da o noua șansă.
 

Încercăm să găsim alinare când ne este greu. Orice umăr e bun, asta e clar! Cel mai adesea găsim umărul unei persoane de sex opus… Să dăm vina pe soartă… Dar nu tot ce spune capul ce stă pe acel umăr se potrivește. Interesant este că deși perspectivele sunt atât de diferite între cele două sexe, ceva se leagă acolo… în general, o femeie se gândește la toți din jurul ei, în timp ce orice bărbat se pune pe sine mai presus de orice. Pornind de la acest lucru, am auzit recent o povestioară ce mi-a dat inițiativa de a gândi și a scrie din nou… O femeie cand se trezește din comă, primul lucru pe care îl face este să întrebe de copiii ei, de soț, de familie, dacă cineva e rănit. Ce credeți că este primul lucru pe care îl face un bărbat?... se uită în pantaloni să vadă dacă bărbăția lui e încă acolo… daca mai trăiește… apoi se mai interesează de restul…
 
Acesta este doar un mic exemplu. Aici fiecare poate interpreta diferit lucrurile, dar eu mă întreb cum de suntem atât de diferiți, dar ne conectăm atât de puternic? Cum se creează o legătura ce învinge viața, dar mai ales învinge timpul? Memorabile sunt poveștile căsniciilor reușite, familii ce au rezistat să zicem 75 de ani, ce au lăsat in urma lor noi generații, familii ce au trăit fericite, în pace, până când moartea a reușit sa îi despartă…
 

Consider că dacă vrei sa reușești trebuie să perseverezi, sa nu îți pierzi speranța, dar mai ales să nu îți fie frică să iei oricând lucrurile de la capăt. Am vrea să putem profita de prima șansă, să nu se termine niciodată, să ne agățăm de ea și să fie totul floare la ureche. Doar că în viață lucrurile se întâmplă să fie și neprevăzute, să cazi, să te lovești, deci să eșuezi… atunci trebuie să crezi cu toată ființa ta că există a doua șansă, a zecea șansă, că o sa apară și a o suta șansă dacă o sa fie nevoie… trebuie doar să îți dorești cu adevărat să se întâmple acel lucru (oricare ar fi el), iar pana la urmă o să fie bine! Din păcate cam așa e viața. Pentru unii e al naibii de ușor, iar pentru ceilalți al naibii de greu. Noi trebuie sa ne adaptăm si astfel o să reușim!